• municipiul slatina

    Cel mai frumos oras din Romania !

  • Istoria orasului

    Peste 1000 de ani de existenta continua

    1368 - 2015

    Sãpãturile arheologice au demonstrat existentza unei asezãri umane pe vechea vatrã a orasului Slatina, apartzinând culturii „de prund”. Cercetãri mai recente au dus la descoperirea unor resturi ceramice din cultura Vãdastra shi Cotzofeni. Zona a fost locuitã si de triburile geto-dacice din ramura dacilor, având rezidenta la Acidava, pe malul drept al Oltului, pe Limesul Alutan. Pe raza municipiului s-au descoperit unelte agricole din fier, ceramicã romanã de lux (terra sigillata) shi comunã, tezaure monetare.

    Douã ashezãri romane au fost identificate în orash, în punctul Streharetzi shi în cartierul Cireashov. Atestarea materialã a locuirii acestui areal este mai slabã pentru secolele IV-VII, însã pentru secolele VIII-XIII existã dovezi apartzinând Culturii Dridu shi Vãdastra, iar altele purtând urmele migratziilor pecenegilor, cumanilor shi tãtarilor.

    Slatina a fost atestatã documentar pentru prima datã în epoca medievalã, la 20 ianuarie 1368, printr-un act oficial: Vladislav I Vlaicu (1364-1377) acorda scutire de vamã la Slatina tuturor negustorilor brashoveni.

    În iunie 1522, Radu de la Afumatzi îi învinge pe turcii otomani la Slatina.

    În timpul domniei lui Vlad Vintilã (1532-1535) este emis un act care mentzioneazã „cetatea de scaun Slatina”.

    Mihai Viteazul restaureazã mãnãstirea Clocociov, de la Slatina, ca rãsplatã pentru serviciile aduse de populatzie în demersurile sale politice.

    În epoca modernã, Slatina a trãit din plin Revolutzia de la 1821. Aici, Tudor Vladimirescu s-a întâlnit cu cãpetenia de haiduci Iancu Jianu. Momentul politic a imprimat în zonã stilul arhitectural „Tudor”.

    Slãtinenii s-au implicat activ în evenimentele politice care au urmat: Revolutzia de la 1848, Unirea Moldovei cu TZara Româneascã din 24 ianuarie 1859, Rãzboiul de independentzã 1877, Rãscoala tzãrãneascã de la 1907, Marea Unire din 1918, Primul shi Al Doilea Rãzboi Mondial.

    Descoperirile arheologice facute in ultimii ani au scos la iveala prezenta omului in zona si imprejurimile orasului Slatina inca din paleolitic. Uneltele din silex, cioplite, incadrate tipologic in " cultura de prund " s-au descoperit pe Valea Oltului, Valea Muierii, Valea Darjovului, la Clocociov, Cireasov si in apropierea orasului la Curtisoara.
    In perioada de tranzitie de la neolitic la epoca bronzului, in zona orasului s-au asezat triburi de pastori purtatori ai culturii Cotofeni, ale caror asezari sezoniere s-au descoperit in cartierul Clocociov si la Strehareti.
    La inceputul epocii bronzului, pe teritoriul Slatinei locuiau triburile culturii Glina venite din centrul Munteniei, care au impins spre nord vest triburile Cotofeni, din perioada de tranzitie.
    Din perioada mijlocie pana la sfarsitul epocii bronzului, zona Slatinei este locuita de catre comunitatile culturii Verbicioara, ale caror urme au aparut in str. Pitesti , pe panta stanga a Sopotului si in str. Oituz.
    In epoca fierului, pe Valea Sopotului s-a dezvoltat o intinsa asezare traco-geto-dacica, care evolueaza continuu pana in sec. I i.e.n.
    Este posibil ca populatia dacica din zona Slatinei sa fi facut parte din puternica uniune creata in vestul Campiei Munteniei, care in anul 335 i.e.n se opune cu armele lui Alexandru Macedon.
    In urma victoriei asupra dacilor ( 106 e.n. ), odata cu crearea provinciei Dacia , Traian a anexat si teritoriul Munteniei provinciei Moesia Inferior. Aceasta anexare este de scurta durata, cand Hadrian renunta la aceste teritorii. Insa, pe timpul lui Septimius Severus partea de V a Munteniei, care cuprindea si zona Slatinei, intra din nou in componenta Imperiului Roman. Vestul Munteniei nu a ramas prea mult timp sub stapanire romana, deoarece in timpul domniei lui Filip Arabul, sub presiunea puternicului atac al carpilor din anul 245 e.n. granita a fost retrasa din nou pe malul drept al Oltului. Dupa retragerea administratiei romane din Dacia ( 271 e.n. ), asa cum au dovedit cercetarile arheologice, cele doua asezari de la Strehareti si Clocociov si-au continuat existenta.

    Pe baza urmelor de locuire din sec. VI-X si a toponimiei slave din zona, intre care si numele asezarii ( Slatina = Slam-tina = pamant sarat, saratura ) s-a putut ajunge la concluzia ca asezarea de la Slatina a aparut ca asezare rurala cu mult inainte de sec. al X-lea. Cea mai vehiculata si acreditata parere referitoare la denumire este aceea ca aceasta s-a creat din latina arhaica: Salaatina, Salatina, Slatina - rezulta asadar ca orasul Slatina poarta numele coloniei romane instalata candva aici.

    Prima mentiune documentara a Slatinei dateaza din a doua jumatate a secolului al XIV-lea. In hrisovul domnesc din 20 ianuarie 1368, emis de Vlaicu Voda ( Vladislav I ) privind privilegiul comercial acordat negustorilor din Brasov , Slatina este mentionat ca punct vamal. Informatii pretioase despre orasul de pe Olt aflam din insemnarile de calatorie ale lui Paul de Alep, secretarul insotitor al Patriarhului Macarie, care vizitand manastirile din partea Oltului in ziua de " miercuri 27 august 1653, au trecut printr-un oras de targ numit Slatina, si peste Olt, ce curge pe aproape, si care e trecut cu corabii."


    In cadrul impartirii administrative a Tarii Romanesti, orasul Slatina devine capitala judetului Olt, mentionat documentar la 26 aprilie 1500.De la jumatatea secolului al XVII-lea s-au pastrat cele mai vechi constructii de caramida cu caracter religios:
    · Manastirea Clocociov, reconstruita din temelie in anul 1645 de catre marele spatar Diicu Buicescu pe temeliile unui asezamant religios mai vechi din secolul al XVI-lea
    · Biserica Domneasca, actuala biserica Sfanta Treime, construita in anul 1645 de catre Ghenea vel vistier
    · Manastirea Streharet, ridicata in anul 1671 de catre Serafim, episcopul Buzaului.

    In secolul al XVIII-lea se construiau in Slatina primele fantani la care apa era adusa din izvoare captate, prin conducte din olane de pamant ars, asezate cap la cap.

    In 1741 este mentionata existenta unei scoli domnesti la Slatina. Aceasta este prima scoala de stat si totodata cea mai veche scoala atestata documentar la Slatina. Cativa ani mai tarziu , prin 1763, este mentionata ca functionand pe langa Manastirea Maica Precesta o noua scoala cu limba de predare romaneasca.
    In anii 1799-1800, din fondurile lasate de catre marele filantrop slatinean Ionascu Cupetu este creata scoala Ionascu, care a functionat initial pana in 1836, in chiliile bisericii lui Ionascu. Pe langa scoala Ionascu s-a organizat mai tarziu si prima biblioteca publica din Slatina.
    Inca din anul 1797 era creat la Slatina unul din cele mai vechi spitale din Tara Romaneasca, asezat initial, ca si Scoala Ionascu, in chiliile bisericii Ionascu.
    Sub aspectul politic, Slatina cunoaste in primele decenii ale sec. al XIX-lea marile framantari ce bantuiau pe cei exploatati. In acea perioada in hatisurile padurii de la Strehareti au haiducit vestitii luptatori pentru dreptate Iancu Jianu, Ionita Tunsu din Optasi si Panait Anghel din Valcele. In martie 1821, Slatina foloseste ca loc de adunare pandurilor lui Tudor Vladimirescu si fortele fidele idealurilor revolutiei vor participa activ la sustinerea acesteia. Tot la Slatina i se alatura lui Tudor Vladimirescu cetele de haiduci conduse de Iancu Jianu.
    In planul militar si politic al Revolutiei elaborat de conducatorul ei, s-a stabilit sa se faca in raionul Slatina jonctiunea fortelor disponibile ale pandurilor. In acest scop, pana la data de 6 martie 1821, adica la 2 zile dupa sosirea lui T.Vladimirescu aici, s-a strans la Slatina grupul principal de forte condus de catre acesta. Efectivele trupelor concentrate la Slatina au totalizat 8000 de oameni si 3 tunuri. Dupa sfarsitul tragic al lui Tudor Vladimirescu si inabusirea sangeroasa a Revolutiei, intre localitatile care au cazut prada flacarilor se numara si Slatina. La Revolutia din 1848 locuitorii Slatinei au participat inca de la izbucnirea acesteia pe Campia Islazului, avandu-l in frunte pe Iorgu Valeanusi pe profesorul Costache Stanciovici de la Scoala Ionascu.

    La realizarea unirii din 1859, prin Comitetul Unionist din Slatina locuitorii vor participa la toate etapele marelui eveniment.

    Prin pozitia sa strategica, sprijinita la V de raul Olt, la S de gara CFR, aflata pe principalele artere de circulatie pe uscat si pe raul Olt, Slatina va fi o prezenta importanta in razboiul din 1877 - 1878, care a consfintit independenta de stat a Romaniei. Insa nici dupa castigarea independentei situatia taranilor si a muncitorilor nu s-a imbunatatit, nazuintele lor fiind inselate.

    O puternica rascoala a taranilor a avut loc la inceputul lunii iunie a anului 1899 in gara din Slatina. Taranii din oras si din satele invecinate au venit intr-un numar atat de mare incat au umplut intreaga campie din jurul garii. Autoritatile au chemat unitati de armata din Craiova si din Pitesti , care au folosit armele pentru inabusirea ei. Acestei rascoale, cea mai mare din tara intre anii 1888-1907, s-a incercat sa i se atribuie un caracter spontan, "fiind consecinta falsificarii alegerilor din mai 1899 ". La violenta miscare a taranilor din gara Slatina s-au alaturat si muncitorii de aici. Documentele ne pastreaza nume de muncitori care au platit cu viata solidaritatea lor cu taranii, precum Gheorghe Ilie Doinea sau Costica Mireanu.

    Orasul traieste apoi vapaia marii rascoale din 1907. Desi au fost luate masuri de a-i impiedica pe rasculati sa patrunda in oras, slatinenii au incurajat si sprijinit lupta dreapta a miilor de "flamanzi si goi", care se ridicasera impotriva nedreptatii sociale. Unii locuitori ai Slatinei isi amintesc si azi de loviturile de tun care distrugeau satele Mihaesti de Sus si de Jos, de salvele executiei taranilor din Valcele si Radomiresti, de convoaiele de arestati carora li se adauga si profesorul Tiberiu P. Popescu, directorul gimnaziului real din oras.

    In timpul celui de-al doilea razboi mondial muncitorii din Slatina au luptat impotriva dictaturii militaro-fasciste, in special prin actiuni de sabotaj.

  • spiru vergulescu

    S-a stins la mijlocul lui aprilie 2007, trecând pragul eternităţii rezervate de bunul Dumnezeu celor pe care tot El i-a înzestrat cu har şi generozitate, pictorul şi desenatorul Spiru Vergulescu. Născut într-o zi de joi, 13 septembrie 1934, la Slatina, dintr-o mamă de o frumuseţe legendară, dar oarbă din naştere, Spiru Vergulescu a fost adoptat, la vârsta de un an, de fratele mamei, locuitor la Bucureşti. Astfel încât slătineanul de origine şi-a făcut studiile (de la primele clase până la cele din Şcoala Medie Tehnică de Arte Plastice, şi apoi cele de la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu) în Capitală. În 1968 a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, secţia pictură. Participarea sa la numeroase expoziţii de rang naţional şi internaţional, personalele deschise în săli prestigioase, dar şi prezenţa lucrărilor sale în numeroase colecţii muzeale sau particulare româneşti sau străine, i-au atras o binemeritată recunoaştere artistică europeană, Spiru Vergulescu fiind considerat de  reputaţii critici şi istorici de artă Adrian-Silvan Ionescu, Octavian Barbossa şi Pavel Şuşară, una dintre cele mai autentice şi pregnante personalităţi din câmpul artelor vizuale contemporane. Prietenia  şi corespondenţa sa suţinută  de-a lungul a zeci de ani cu mult regretatul istoric şi critic literar Mircea Zaciu i-au atras preţuirea oamenilor de litere , care, la rândul lor, i-au recunoscut şi harul scrisului, probat şi în paginile de jurnal publicate în câteva periodice din Slatina.

    Vocaţia pentru artă şi generoasa deschidere către ceilalţi i-au adus în 1993 titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Slatina. Revenirea în oraşul natal a fost marcată de donaţia a 50 de tablouri ( uleiuri pe pânză, multe dintre ele inspirate de casele vechi, clădiri de patrimoniu din  teritoriul  pe care muzeografii slătineni l-au supranumit Slatina amintirilor). Vocaţia de ctitor a lui Spiru Vergulescu a atras în cercul ei magic oameni de cultură slătineni (se cuvin amintiţi aici, în primul rând: dna Aurelia Grosu, şefă de secţie la Muzeul Judeţean Olt, dl Laurenţiu Guţică-Florescu, directorul  instituţiei, pictorul Nicolae Truţă şi mulţi alţii). Ei au pornit cu entuziasm şi dăruire împreună ctitorind Galeria de Artă Românească a muzeului slătinean, pe care tot împreună au botezat-o cu numele altui remarcabil artist născut pe plaiurile judeţului Olt, Ion Popescu-Negreni. Simultan, Spiru Vergulescu şi-a reconstituit casa părintească şi, alături de ea,  a înălţat  din resurse financiare proprii Casa de Lemn, care servea drept atelier şi locuinţă de vară artistului şi dnei Gunka Vergulescu, muziciana oarbă care i-a fost  de la logodnă şi până la pragul către eternitate mereu alături cu fapta, cu gândul, cu sufletul.

    Casa părintească a devenit Casa-muzeu Gunka şi Spiru Vergulescu, fiind înzestrată de cei doi artişti cu tablouri, instrumente muzicale de preţ, podoabele de argint, de mare valoare artistică, moştenite de dna Gunka, din moşi-strămoşii săi bulgari, obiecte de mobilier. Au trecut însă câţiva ani în care bătrânul ar­tist şi-a măcinat nervii şi sănătatea, bătând în uşile unor oameni politici slătineni cu funcţii în autorităţile municipale şi judeţene, încercând să-i convingă să primească aşa cum se cuvine  moştenirea inestimabilă sub aspect material şi spiritual pe care îşi dorea s-o lase comunităţii în care se născuse şi unde a revenit la anii senectuţii, pentru a-şi redescoperi rădăcinile şi a le adăpa cu prinosul harului şi sufletului săi. I s-au făcut promisiuni care n-au fost nicicând onorate de cei care le-au făcut, astfel încât  tensiunea şi zbaterile în care şi-a măcinat ultimii ani ai vieţii i-au provocat un triplu accident cerebral, în iulie-august 2004, artistul nemaiapucând să-şi vadă cu ochii proprii marea expoziţie retrospectivă organizată de  şi găzduită de Muzeul de Artă din Craiova în august-septembrie 2004. Aproape trei ani, înconjurat de prieteni, avân­d-o alături pe doamna vieţii sale, Gunka, artistul a supravieţuit destinului trupului său de ţărână, conturând  în aer cu mîna noi şi noi tablouri pe care să le lase moştenire celor care preţuiesc arta de înaltă ţinută.

    Visul său şi-a găsit împlinirea prin eforturile eroice, am putea spune, pe drept cuvânt, ale doamnei Aurelia Grosu şi  ale celorlalţi slătineni care l-au iubit cu adevărat pe maestru şi care au aflat în tânărul primar al Slatinei, Darius Bogdan Vâlcov, omul dăruit, la rândul său, cu vocaţia înţelegerii şi a ctitoririi, astfel încât, în baza Hotărârii Consiliului Local nr 273 din 15 decembrie 2005, Casa –muzeu Gunka şi Spiru Vergulescu  a intrat în patrimoniul municipalităţii, care a amenaja­t-o, a înzestrat-o cu paznicii necesari şi a inaugura­t-o joi, 13 septembrie 2006, în chiar ziua în care maestrul împliniea 72 de ani.

    A jost o joi însorită şi caldă, de parcă însuşi Dumnezeu bunul veghea părinteşte din înalturi, la cele câteva mii de oameni (slătineni, bucureşteni, bălşeni, artişti şi critici de artă, muzeografi şi ziarişti, rubedenii) care  au participat la sărbătoare, cu sufletele limpezite în aerul curat al lui septembrie 2006. Am fost şi noi acolo, cu ei, înzestraţi cu echipamentele radio datorită cărora vocile celor care au cuvântat au răsunat  drapând în azuriu  celest  Slatina amintirilor. Vocea maestrului bolnav, aflat la Bucureşti,  a răsunat şi ea în aerul limpede, înfiorându-i pe cei care-şi aduceau, prin prezenţă şi cuvinte, prinosul lor de suflet.

    Asta a fost într-o zi de joi, 13 septembrie 2006, iar într-o zi de aprilie 2007, maestrul Spiru Vergulescu şi-a înălţat sufletul şi mintea către cele sfinte, conducându-şi prin aerul primăverii trupul de ţărână către Cimitirul Mănăstirii Cernica, să se odihnească.

    nicolae titulescu

    Nicolae Titulescu 

    (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941,Cannes)

    a fost un diplomat şi om politic român, în repetate rânduri ministru, fost preşedinte al Ligii Naţiunilor.Născut la Craiova ca fiu al unui avocat, şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său în Tituleşti, Olt. După terminarea liceului "Carol I" la Craiova în anul 1900 cu premiul de onoare, studiază dreptul la Paris obţinându-şi doctoratul cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels.

    În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iaşi, iar în1907 se mută în Bucureşti. În urma alegerilor din 1912, devine deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, iar cinci ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca Ministru al Finanţelor.

    În vara anului 1918, împreună cu alţi fruntaşi români (Take Ionescu,Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) înfiinţează la ParisComitetul Naţional Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţial al naţiunii române.

    În anii 1928 - 1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru de Externe.

    Începând din anul 1921 a funcţionat ca delegat permanent al României la "Liga Naţiunilor" de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 şi 1931) Preşedinte al acestei organizaţii. În această calitate a militat pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproşat apropierea nepotrivită de ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca şi prea marea incredere arătată liderilor bolşevici. Simpatia deschisă pentru acţiunile stângii europene, cu precădere în războiul civil din Spania, a fost, de asemenea, rău văzută de clasa politică românească a vremii. Titulescu şi-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-şi seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca şi pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcţia întăririi colaborării internaţionale, în interesul păcii şi securităţii europene, pe linia aceasta, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convenţia de definire a agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înţelegeri şi pentru încheierea în 1934 a Înţelegerii Balcanice, pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii.

    În 1936, regele Carol al II-lea îl îndepărtează din toate funcţiile oficiale şi îl obligă să părăsească ţara. Stabilit la început în Elveţia, apoi în Franţa, Nicolae Titulescu a propagat chiar şi în exil prin conferinţe şi articole de ziare ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.

    Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveţia, după Petre Pandrea), după o lungă suferinţă, la data de 17 martie 1941.

    ion minulescu

    Note Bibliografice

    Născut

    6 ianuarie 1881

    Bucuresti

    Decedat

    11 aprilie 1944

    Bucuresti, înmormântat la Bellu

    Tabel cronologic

    1881 În noaptea de 6 spre 7 ianuarie se naste Ion Minulescu, in Bucuresti, strada Covaci nr. 15. Viitorul poet va copilări la Slatina, de unde e originară mama sa, Alexandrina Ciucă, fiică a unui caval. Foarte tânără când rămâne văduvă, Alexandrina Ciucă se va recăsători nu peste mult timp de la moartea sotului cu Ion Constantinescu, căpitan de cavalerie.

    1887 Începe cursul primar la Pitesti.

    1891 Începe liceul in acelasi oras.

    1897 Sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele productii poetice ale lui Ion Minulescu, incă elev la Pitesti, in revista "Povestea vorbei".

    1898 Sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică in "Foaia pentru toti".

    1899 După ce si-a incheiat studiile liceale (clasa a VI-a si a VII-a le trece intr-un an, la pensionul particular "Brânză si Arghirescu" din Bucuresti), Ion Minulescu îsi ia bacalaureatul.

    1990 Poetul pleacă la Paris spre a urma dreptul. Va renunta insă curând la studiile juridice, fascinat de viata boemei artistice pariziene. Acum ia Minulescu cunostintă de literatura simbolistă, citind cu pasiune pe Baudelaire, Nerval, Aloysius Bertand, Lautréamont, Verlaine, Rimbaud, Laforque etc.

    1904 Ion Minulescu se intoarce in tară. Îl găsim printre scriitorii care frecventează cafeneaua Kubler (D. Anghel, St. O. Iosif, Ilarie Chendi, P. Cerna etc.).

    1905 Publică versuri si fragmente de proză (Din jurnalul unui pribeag) in revista "Viata nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai insemnate ale miscării simboliste.

    1906 Ion Minulescu incepe să publice parte dintre versurile ce vor compune Romantele pentru mai târziu in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce in colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanta, ecourile acestei sederi pe tărmurile Mării Negre regăsindu-se in versurile lor, in minulescianele Romante pentru mai târziu (1908) si in Fantaziile lui D. Anghel (1909).

    1907 Îl găsim pe Minulescu participând la "sâmbetele literare" organizate de "Convorbirile critice" ale lui Mihail Dragomirescu (din cercul "Convorbirilor critice" mai fac parte, in această perioadă, Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, Mihail Sorbul, Dim. Nanu etc.). O poezie a lui Minulescu publicată in "Convorbiri critice" (În orasul cu trei sute de biserici) îi atrage atentia lui I. L. Caragiale care, de la Berlin, îi scrie lui Mihail Dragomirescu spre a-si arăta pretuirea si spre a se interesa de tânărul poet.

    1908 Sub directia lui Ion Minulescu apare la 20 martie "Revista celorlalti", de orientare simbolistă. Dintre colaboratori fac parte Mihail Cruceanu, Eugeniu Stefănescu-Est, N. Davidescu, Eugeniu Sperantia. Articolul-program Aprindeti tortele reprezintă o reactie violentă, in numele artei innoitoare, împotriva traditionalismului. Revista îsi incetează aparitia o dată cu cel de-al treilea număr (10 aprilie 1908). Apare primul volum de versuri al lui I. Minulescu, Romante pentru mai târziu, cu o copertă desenată de Iser, prieten de o viată al poetului. Apare volumul de povestiri de factură simbolistă Casa cu geamuri portocalii.

    1909 Succesul de public (dacă nu si de critică) al Romantelor pentru mai târziu determină publicitatea celei de-a doua editii a volumului, la Biblioteca românească enciclopedică "Socec".

    1910 Cunoaste in redactia "Viitorului" (in cadrul căreia lucrează) pe Claudia Millian, viitoarea lui sotie.

    1912 Ion Minulescu scoate a doua sa revistă, "Insula", in jurul căreia grupează colaboratori ca G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Stefănescu-Est, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Săulescu, N. Davidescu. Revista îsi incetează aparitia - simbolic? - tot după al treilea număr (5 aprilie 1912).

    1913 Apare volumul de versuri De vorbă cu mine însumi (copertă si ilustratii de Iser).

    1914 La 11 aprilie se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887 - 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe rosii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum si a unor piese de teatru, intre care drama Vreau să trăiesc (1937). Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devotiune filială păstrării memoriei părintilor ei.

    1916 - 1918 În timpul războiului, sotii Minulescu se refugiază la Iasi.

    1920 Un nou volum de proză al lui Minulescu: Măsti de bronz si lampioane de portelan.

    1921 Minulescu îsi face debutul ca autor dramatic: pe scena Nationalului se reprezintă Pleacă berzele si comedia intr-un act Lulu Popescu (10 ianuarie).

    1922 Romantele pentru mai târziu se tipăresc in cea de-a treia editie, la "Cultura natională". Poetul este numit Director General al Artelor in Ministerul Artelor si Cultelor. Va detine această functie până in 1940.

    1924 Apare romanul Rosu, galben si albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese in prealabil publicat in paginile "Vietii românesti". Se reprezintă Omul care trebuie să moară "grotescă tragică in trei acte", publicată mai târziu, in 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias.

    1926 Se joacă o piesă caracteristic minulesciană: Manechinul sentimental.

    1927 După o lungă intrerupere, Minulescu reapare cu un nou volum de versuri, Spovedanii, publicat in colectia "Manuscriptum" (textele, in transcriptie autografă, sunt litografiate). Poemele din această culegere in tiraj limitat (1.500 exemplare) vor fi incluse, împreună cu altele, in volumul din 1930, Strofe pentru toată lumea. Se reprezintă piesa Allegro ma non troppo.

    1928 Minulescu publică romanul autobiografic Corigent la limba română. O nouă piesă, reluând in manieră fantezistă motivul lui Don Juan: Amantul anonim. Se acordă lui Ion Minulescu "Premiul national de poezie".

    1930 Apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiti-le noaptea.

    1931 Un roman cu intentii satirice: Bărbierul regelui Midas sau Voluptatea adevărului. I se reprezintă piesa Porumbita fără aripi.

    1933 Minulescu publică un nou roman: 3 si cu Rezeda 4.

    1935 Minulescu adună intr-o elegantă plachetă traducerile mai vechi realizate in colaborare cu Dimitrie Anghel (Victor Hugo, Albert Samain, Charles Guérin, Henri Bataille, Henri de Régnier).

    1936 Apare un volum de Poezii in vechea serie a "Bibliotecii pentru toti", editată de Alcalay, in care sunt reunite culegerile anterioare de versuri ale lui Ion Minulescu. Sub titlul Nu sunt ce par a fi Minulescu îsi adună poeziile din ultimii ani.

    1937 Piesa de teatru Nevasta lui Mos Zaharia.

    1939 La "Fundatia pentru literatură si artă" apare - sub ingrijirea autorului - volumul de Versuri al lui Ion Minulescu, in seria editiilor "definitive".

    1943 Apare o culegere de nuvele (intre care regăsim unele din bucătile din Cetiti-le noaptea) sub titlul: Cine-i autorul acestui roman senzational? Se tipăreste a doua editie definitivă, cu adăugări, a Versurilor ("Fundatia pentru literatură si artă").

    1944 La 11 aprilie, in urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu incetează din viată in Bucurestii răvăsiti de bombardamentele americane. Este inmormântat la Cimitirul Bellu.

    eugen ionescu

    Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie (13 noiembrie, pe stil vechi) 1909Slatina - d. 28 martie 1994,Paris; cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze) a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului şi membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obişnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorinţa de a crea o legătură între naşterea lui şi cea a marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

    Biografie

    Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse născută Ipcar, avea cetăţenie franceză. La vârsta de patru ani îşi însoţeşte familia în Franţa, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu şi sora sa au simţit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuşi la unele abuzuri fizice şi verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.

    Marta Petreu susţine Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmaţie în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă şi că nu este adevărată afirmaţia lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creştinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se "rinocerizeze", într-o perioadă când colegii săi de generaţie cochetau deja cu ideile totalitare.

    După ce mama sa a pierdut procesul de încredinţare a minorilor, copilul Ionescu şi-a continuat educaţia în România, urmând liceul la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucureşti. Examenul de bacalaureat îl susţine la Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, obţinând licenţa pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la Bucureşti. În 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca ataşat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul fascist de la Vichy. Tot acolo îşi scrie şi teza de doctorat "Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză" pe care nu o va susţine niciodată. Numirea sa în postul de ataşat cultural la legaţia României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulţi intelectuali români, trimiţîndu-i ca să lucreze în diplomaţie în ţările de care erau legaţi sufleteşte, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franţa. Activitatea politică a ataşatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumîndu-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

    Cariera literară

    Perioada românească

    Primele apariţii ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară şi o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri şi se numeşte Elegii pentru fiinţe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitaţi". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail SadoveanuLiviu RebreanuIonel TeodoreanuTudor ArgheziIon BarbuCamil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine şi susţine că ar putea dovedi exact contrariul!

    Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original şi reuşit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic şi absurd al existenţei, fatalitatea morţii, splendoarea şi neantul condiţiei umane.

    Teatrul absurd

    Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve ("Cântăreaţa cheală") a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui N. Bataille, fiind primită cu răceală de public şi de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, şi intitulată Englezeşte fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.

    Teatrul cel mai de seamă al Franţei, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea şi Foamea şi apoi piesa Regele moare. Anul1970 îi aduce o importantă recunoaştere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincţie.

    Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărţi şi sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare şi mecanice, cu limbaj aberant şi caracter comic predominant:Cântăreaţa chealăLecţiaScaunele şi altele. A doua încadrează piese ca Ucigaş fără simbrieRinoceriiRegele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcţionar modest sau rege visător şi naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acţiunea şi decorul capătă importanţă, limbajul este mai puţin derutant şi comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea şi izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morţii este marea forţă motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii şi a limbajului la moartea neînţeleasă şi neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental şi anticonvenţional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber şi straniu, pur şi sincer, provocator, un lanţ pasionant, vertiginos şi în toate direcţiile. De fapt, comedia şi tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

    Anul Eugene Ionesco

    Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu va fi celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României şi a ambasadorului acestei ţări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului îi vor fi consacrate numeroase manifestări culturale atât în ţară cât mai ales în străinătate.

    Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat puternic împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză. Vezi şi articolul din „Evenimentul zilei” [1].

    Opera

    Dramaturgie

    • Cântăreaţa cheală (1950)
    • Lecţia (1951)
    • Scaunele (1952)
    • Victimele datoriei (1953)
    • Amadeu (1954)
    • Jacques sau supunerea (1955)
    • Ucigaş fără simbrie (1957)
    • Rinocerii (1959)
    • Regele moare (1962)
    • Pietonul văzduhului (1963)
    • Setea şi foamea (1966)
    • Delir în doi (1967)
    • Jocul de-a măcelul (1970)
    • Macbett (1972)
    • Ce formidabilă harababură (1973)
    • Omul cu valize (1975)
    • Călătorie în lumea morţilor (1980)

    Eseuri. Proză literară

    • La Photo du Colonel (1962)
    • Note despre teatrul de avangardă (1962)
    • Note şi contranote (1966)
    • Jurnal în fărâme (1967)
    • Prezent trecut, trecut prezent (1968)
    • Descoperiri (1969)
    • Solitarul (1973)
    • Situaţii şi perspective (1980)
    • Căutarea intermitentă (1988)

    Ediţii în limba română

    • Elegii pentru fiinţe mici, versuri, Bucureşti, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 1990)
    • Nu, Bucureşti, Editura Vremea, 1934 (reeditări: Bucureşti, Editura Humanitas, 1991; 2002)
    • Antidoturi, traducere de Marina Dimov, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993
    • Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994
    • Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1990
    • Între viaţă şi vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999
    • Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992
    • Note şi contranote, traducere şi cuvânt introductiv de Ion Pop, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992
    • Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993
    • Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuţeanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994
    • Teatru, traducere, cuvânt înainte şi note asupra ediţiei de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, Bucureşti, Editura Univers, 1994-1998
    • Teatru, traducere de Vlad Russo şi Vlad Zografi, vol. I-X, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003-2008
    • Eu. Ediţie îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezeşte fără profesor de Gelu Ionescu şi un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
    • Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediţie îngrijită şi bibliografie de Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992
  • Contact 

    Don't be afraid to reach out. You + me = awesome.